Apărută inițial în dreptul britanic sub denumirea de Act of God (calamitate, dezastre naturale, cutremur, etc.), noțiunea a fost preluată și în dreptul continental, după Revoluția franceză, sub numele mai laic de force majeure, conținutul sau fiind extins si la evenimente sociale imposibil de anticipat si de evitat, precum războaie, rebeliuni, revoluții, etc. Forța majoră a devenit o clauză contractuală obligatorie, dar de cele mai multe ori inserată din inerție, efectul sau fiind acela de a exonera sau măcar de a limita răspunderea contractantului ajuns în imposibilitatea de a-și executa propria prestație.
În dreptul românesc, forța majoră este definită de art. 1351 din Codul Civil drept “orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil si inevitabil, care înlătura răspunderea civilă contractuală pentru prejudiciile produse ca urmare a unei împrejurări care se încadrează acestei definiții.” Cu alte cuvinte, dacă părțile nu au prevăzut prin contract conținutul exact al evenimentului de forță majoră și întinderea efectelor acestuia față de obligațiile asumate, devin aplicabile dispozițiile art. 1351 din Codul Civil. Rămâne astfel la înțelepciunea judecătorului să stabilească, de la caz la caz, dacă o situație dată se încadrează sau nu în sfera forței majore, respectiv dacă suntem în cazul excepțional în care neîndeplinirea unei obligații contractuale nu atrage nici o sancțiune pentru debitorul aflat în afara oricărei culpe.
În concret, în lumina evenimentelor mondiale recente, determinate de pandemia de Covid-19, și, mai ales, de carantina generalizată care a pus lacătul pe multe afaceri, agenții economici (fie ei furnizori ori beneficiari), cât și persoanele fizice își pun întrebarea legitimă cu privire la soarta contractelor încheiate, în derulare sau încă neexecutate și dacă acest context epidemic va putea fi invocat drept caz de forța majora.
Decretul privind instituirea stării de urgentă, ordonanțele militare, precum și întreaga legislație secundară adoptată cu caracter special pe timpul pandemiei reprezintă sau nu, în sine, o împrejurare externă voinței părților, imprevizibilă, invincibilă și insurmontabilă, care sa poată fi invocata drept caz de forță majoră?
Bunăoară, băncile se întreabă dacă mai sunt nevoite să își respecte obligațiile asumate față de deponenții lor și să asigure alimentarea și funcționarea bancomatelor amplasate în centre comerciale de tip mall, în care activitatea agențiilor a fost suspendată. De asemenea, se pune problema dacă mai exista obligația de a respecta normele de securitate impuse de BNR pentru transferul de valori, în condițiile în care Ordonanța militară nr. 3/2020 pretinde ca deplasările să nu se facă în grupuri mai mari de 3 persoane care nu locuiesc împreună, or mașinile cu bani circulă întotdeauna însoțite de cel puțin 4 supraveghetori (noroc că, între timp, Ordonanța militara nr. 4/2020 a lămurit această dilemă). Aceeași problemă și-o puneau pompierii chemați la intervenții și chiar manipulatorii odioaselor izolete. În fine, organizatorii de evenimente private (conferințe, nunți, botezuri, etc) se întreabă la ce riscuri contractuale se expun pentru evenimentele planificate în perioada carantinei și care sunt implicit anulate prin suspendarea activității localurilor, precum și prin interzicerea oricăror activități colective, în condițiile in care beneficiarii au achitat parte din prețul contractului. Aceeași este situația și în cazul agențiilor de turism, respectiv a organizatorilor de spectacole.
