În satul tradiţional românesc, pregătirile pentru Sărbătorile Pascale vizau nu doar trupul, cât şi sufletul, prin ţinerea postului, rugăciune şi mersul la biserică.
Pentru ţăranul român, sărbătorile erau atât de importante încât se credea că întreg calendarul era ordonat în funcţie de aceste evenimente religioase. Acest moment configura un timp sacru, era o zi dedicată divinităţii, ce întrerupea şirul zilelor de muncă. După cum susţine etnologul sălăjean Camelia Burghele, „sărbătorile erau marcate cu ambele lor componente: religioasă şi magico-ritualică şi configurau un moment special, pentru că la sărbători participa tot satul”. O astfel de zi, spune sursa citată, se definea între planul real, ce includea mersul la biserică, primenirea spirituală, odihna, distracţia, şi săvârşirea unor acte cu caracter magico-ritualic ce vizau ocrotirea de strigoi ori anihilarea acestora.
Prin multe comunităţi rurale a circulat, de altfel, o vorbă: „Crăciunul sătulul, Paştele fudulul”. „Oamenii priveau diferit cele două sărbători; dacă la Crăciun era belşug, un moment al îndestulării alimentare, pentru că atunci se tăia porcul, de Paşte, obiceiul era ca toată lumea să aibă haine noi, şi atunci erau fuduli. Nimeni nu intra în Sărbătoarea Pascală dacă nu avea măcar o piesă vestimentară nouă; şi de obicei, era vorba despre cămaşă. În plus, Crăciunul era un moment al bucuriei, al distracţiei, spre deosebire de Paşte, precedat de un post mult mai greu şi de un context în care creştinul este conştient că s-a petrecut ceva tragic, ca Iisus a fost răstignit şi că până la învierea Lui, creştinătatea trebuie să treacă printr-o perioadă de doliu, în care, şi astăzi, femeile de la ţară poartă veşminte negre”. De asemenea, bărbaţii se tundeau şi se bărbiereau, iar femeile aplicau petrol pe păr, pentru a fi mai frumos şi mai lucios.
