Dumitru are 26 de ani și e, cum se spune, un om bun de pus la rană. Nu știe cum i-ar fi fost viața dacă în urmă cu șapte ani n-ar fi rămas paralizat, dar știe cum e acum. O viață în care e activ, independent și implicat civic, chiar dacă se deplasează în scaun rulant. Pe apă însă, în caiac, povestea e cu totul alta.
„Anul ăsta, pe 25 iunie, fac șapte ani de la accident. S-a întâmplat din cauza unei neatenții, am căzut dintr-un cireș. Culegeam cireșe la mine în ogradă, în curte, și m-am suit aproape de vârf, unde erau cele mai coapte, și s-a rupt o creangă.”
Dumitru Șandru nu avea nici 20 de ani când, într-o zi obișnuită în care se afla se afla în curtea casei lui, în Soci, județul Iași, a avut un accident în urma căruia a rămas în scaun rulant.
După o perioadă frustrantă, în care a tot sperat să meargă din nou, și-a acceptat noua viață și s-a pus pe treabă. A învățat cum să fie autonom, așa că acum nu are nevoie de însoțitor. Merge singur peste tot, coboară trepte și urcă rampe, merge cu mijloace de transport în comun în care urcă singur și tot de unul singur se duce și la câte o întâlnire.
Ca să ajungă aici, a muncit mult și încă muncește la el însuși. Nu se lasă.
„Doctorul care m-a operat nu mi-a zis nici că merg, nici că voi merge”
Dumitru își amintește exact momentul căzăturii și ce a urmat, pentru că nu și-a pierdut cunoștința nici măcar o clipă. „A venit cineva și a vrut să mă ridice, dar i-am zis să nu mă ridice, că nu-mi simt picioarele. Știam că, dacă nu-ți simți picioarele, e bine să nu-ți schimbi poziția corpului”, spune el.
Ambulanța l-a dus mai întâi în Pașcani, unde medicii i-au făcut un Computer Tomograf (CT) și l-au trimis la Iași, la neurochirurgie, unde a fost operat imediat.
„Doctorul care m-a operat mi-a spus că a făcut ce a putut, a extras bucățile de os care erau în măduvă, mi-a sprijinit măduva cu două tije metalice, mi-a reconstruit inelul unde a fost spart osul și atât. Nu mi-a zis nici că merg, nici că voi merge, mi-a spus așa: Nădejdea la Dumnezeu și recuperare multă!”, își amintește.
„A fost greu în spital, dar mi-am dat seama că trebuie să trăiesc. La început, ca după orice operație motorie, te ridici greu, îți pierzi echilibrul, iar eu încercam să mănânc singur și mă frigeam pe piept. Erau două infirmiere, dar când să aibă timp să ajute cu mâncatul atâția pacienți? Și de atunci am început să lupt, să trag, să trag, să pot sta în echilibru în șezut, ca să pot să mănânc.”
Dumitru Șandru, tânăr în scaun rulant
Două săptămâni a stat în spital, după care a mers acasă doar pentru trei zile și s-a întors în Iași pentru recuperare, alte două săptămâni. Și tot așa, din iulie și până în decembrie 2017, când a început să meargă la recuperare în București.
„Atunci n-a fost ușor, a fost grea readaptarea, mai ales că nu știi cum să interacționezi la început. Ai nevoie de ajutor tot timpul. La început depinzi de cineva și treci foarte greu de la o etapă la alta, dar eu am luat-o ca pe un destin, chiar dacă acum sunt în scaun. Poate Dumnezeu a vrut ca viața mea să ia un alt curs”, spune el.
Viața înainte și după accident
Înainte de accident, viața lui era simplă. Are un frate și două surori, toți trei mai mari cu 10-15 ani, care erau plecați deja de la părinți, în timp ce el, mezinul, rămăsese pe lângă casă.
Băiat muncitor, o vreme a fost plecat prin Anglia la muncă, după care s-a întors și a lucrat la o fabrică din Cluj, iar la aproape 20 de ani se întorsese-n sat și lucra la biserică. Avea prieteni printre băieții din sat și avea și o prietenă, o fată cu care vorbea destul de des, deși n-ar spune că-i era iubită.
Oamenii din jurul lui nu s-au schimbat după accident, dar asta pentru că în primul rând el nu și-a schimbat atitudinea față de viață. Dumitru nu s-a izolat, nici măcar la început. Ieșea cu băieții în sat, jucau mai un rummy, mai o carte, și uite-așa îi trecea vremea, care oricum era puțină, între curele de recuperare.
„Încă din spital, unde am vorbit cu mai multe persoane ca mine, am prins și eu puțin curaj, am zis că nu sunt singur până la urmă. Așa că nu m-am izolat, ieșeam cu băieții, vorbeam cu ei și, stând cu ei, s-au învățat cu mine, s-au acomodat. Au rămas aceiași pentru că eu însumi nu mă priveam ca pe o persoană cu probleme, deci a fost ușor să reintru în relațiile de prietenie, dar nu eram foarte apropiați de fapt. Un singur om mi-a fost prieten și-mi va fi mereu, m-a ajutat și după ce s-a întâmplat accidentul și e acolo tot timpul când am nevoie”, mai spune el.
Părinții, în schimb, au avut un șoc atunci când au văzut că fiul lor cel mic, sprijinul lor pentru bătrânețe, nu mai poate să meargă. De supărare, s-au dus în patima alcoolului: „Nici pentru ei n-a fost ușor. Acum tata nu mai este, dar maică-mea a scăpat și ea în faza alcoolului. M-am luptat cu ea vreo doi ani de zile să se redreseze și s-a redresat, dar a fost complicat. Am înțeles că nu le-a fost ușor, pentru că eu eram ultimul lor copil și sprijinul lor”, spune el.
„Când am văzut că nu progresez în mers, am luat-o pe altă cale”
La șase luni de la accident, Dumitru deja începuse să facă recuperare în București, la Institutul Național de Recuperare Medicină Fizică și Balneoclimatologie București (INRFMB), din cadrul spitalului Filantropia.
În primul an de la accident ai dreptul la șase internări de câte trei săptămâni pentru recuperare fizică, explică el. Dar, pentru că a dat de o doctoriță sufletistă, care-l chema ori de câte ori se elibera câte-un loc atunci când altcineva nu se prezenta, Dumitru a făcut recuperare chiar mai des de-atât.
Doi ani de zile a tot făcut naveta între Soci și București, ca să lucreze cu medici de recuperare medicală, kinetoterapeuți și fizioterapeuți, în speranța că o să poată să meargă din nou.
„Dar nu am evoluat în mers foarte mult și nici nu voi mai evolua”, spune Dumitru, căruia i-a luat cam trei ani de la accident să se resemneze cu noua direcție în care s-a dus viața lui.
Dumitru Șandru, tânăr în scaun rulant
Chiar dacă nu și-a recăpătat capacitatea de a merge în picioare, recuperarea l-a ajutat mult pentru controlul stabilității, astfel încât să poată să stea în șezut, să stea drept și în echilibru – lucruri care contează foarte mult atunci când ai o leziune medulară, adică o vătămare măduvei spinării, cum are el.
„Am vorbit cu doamna doctor, care a văzut că eu sunt ambițios și că știu ce vreau de la viață, și mi-a zis în față: de mers în picioare n-ai să mai mergi, dar trebuie să te accepți. Așa că mi-am acceptat destinul și m-am resemnat, mi-am acceptat situația și am mers mai departe. Nu avea rost să continui să merg așa des la recuperare, că îmi închidea și mie viața. Așa că am zis că e mai bine să plec spre lumea normală și să-mi fac un rost în viață, să-mi fac un loc al meu, decât să stau prin spitale. Și mi-am luat viața în propriile mâini”, spune Dumitru, care acum mai merge la recuperare o dată sau de două ori pe an, pentru întreținerea musculaturii.
„Nu trebuie să te izolezi, viața este frumoasă, oricare ar fi cursul ei.” Fundația Motivation
În spitalul de recuperare, Dumitru a făcut cunoștință cu Fundația Motivation și, totodată, a întâlnit și mai mulți oameni cu dizabilități. Asta i-a dat și mai mult curaj să își accepte noua viață și să-și dorească să se adapteze.
Fundația Motivation România derulează programe în beneficiul copiilor și adulților cu dizabilități din România, printre altele sprijinind persoanele cu dizabilități locomotorii pentru a beneficia de scaune rulante personalizate, împreună cu instruirea necesară unui trai independent. În prezent, Motivation are 16 echipe regionale.
Dar nu doar că a prins curaj la Motivation, ci a beneficiat și de programele fundației. De exemplu, a participat la un stagiu de recuperare activă – nu recuperare motorie, cum făcea în spital – care l-a ajutat să se adapteze la viața de zi cu zi.
„Adică să nu depinzi de nimeni, să poți să-ți faci treburile singur, să-ți faci un transfer singur, de exemplu să te muți singur din scaunul rulant pe o bancă și înapoi în scaun, să poți să ieși singur undeva, în parc cu cineva sau cu o iubită, cu un iubit. Sau transferul din scaunul rulant în scaunul de mașină sau să te duci la plajă și să te așezi, să poți să-ți faci transferul cât de cât ok, ușor, să nu te accidentezi sau să formezi alte răni”, explică el.
Treptat, Dumitru a trecut de la un scaun rulant ortopedic, care este greu, la un scaun semi-activ, iar acum folosește unul activ. De când a trecut la cel semi-activ, deja i s-a ușurat foarte mult viața.
„Nu mai trebuia să împingă nimeni la scaun, am început să ies singur în sat, la magazine, să stau cu băieții singur, nu mai stăteau mama sau tata după mine. Iar mai târziu am început să plec singur în oraș, am învățat tehnici de strângere a scaunului, cum să-i scot roțile, cum să-l împachetez ca să plec în oraș sau cum să-i învăț pe ceilalți să-mi facă scaunul”, spune el.„Când poți să faci singur lucrurile astea, să stai pe o bancă în parc, să zicem, ceilalți te văd ca pe un om normal. Lucruri care pentru mulți par inutile sau banale pe noi ne ajută mult. Să mergi pe două roți sau să cobori o treaptă sunt lucruri care pentru o persoană în scaun rulant înseamnă reînceperea vieții de zi cu zi.”
Dumitru Șandru, tânăr în scaun rulant
Lucruri simple pentru persoanele fără dizabilități, dar care pentru el deveniseră, în numai câteva secunde, de neatins. Iar cel care l-a ajutat să se readapteze la viață a fost ceea ce se cheamă un instructor de viață independentă. Adică o persoană care, în parteneriat cu un kinetoterapeut, învață persoanele cu leziuni medulare să se adapteze la scaunul rulant și chiar mai mult decât atât. „Cei care beneficiază de acest program, seara învață să-și gătească singuri, să facă tot felul de lucruri singuri, ca să poată să aibă un stil de viață independent”, spune Dumitru, care acum e și el, parțial, instructor de viață independentă.
Nu are nevoie de însoțitor, merge peste tot singur, îi place să fie independent și să facă ce vrea, ori de câte ori vrea. E, de fapt, unul dintre cei mai activi beneficiari de la Motivation.
Ca să ajungă în acest punct, l-a ajutat enorm curiozitatea cu care a privit noua lui viață și faptul că nu a rămas blocat în regretul unui accident: „Am vrut să fiu activ și independent chiar dacă sunt în scaun rulant și asta vreau să le transmit și altora atunci când și ies și mă afișez făcând sport, făcând baschet și mergând pe stradă. Vreau ca lumea să vadă că existăm și noi. Nu trebuie să te izolezi, viața este frumoasă, oricare ar fi cursul ei. Tot timpul au fost bolnavi și vor fi, dar viața are multe lucruri frumoase pe care noi nu le prețuim decât după ce le pierdem”, adaugă el.
Job de 8 ore pe zi
După ce a făcut cunoștință în București cu o parte din echipa Motivation, Dumitru a continuat să participe la programele fundației la Iași, aproape de casă, unde s-a remarcat prin implicarea lui. La una dintre întâlniri i s-a propus să meargă la București ca să se inițieze: „Adică să mă formeze (n.r. – pentru realizarea și prescrierea scaunelor rulante personalizate), să învăț să măsor o persoană, să fac testări inițiale, să manevrez un scaun, să repar un scaun, să fac perne personalizate – pentru reducerea presiunii, perne în rampă, perne pe diferite posturi, ca să readuci postura corectă persoanei care este în scaun sau care are scolioză sau care are o malformație”.
Și, deși urma ca după această formare să se întoarcă la Iași, cei care l-au urmărit pe durata formării i-au propus un loc de muncă aici și i-au oferit cazare, deci i-au propus să rămână în București.
Iar de atunci, de un an și jumătate, Dumitru s-a mutat lângă Capitală, într-o locuință pe care o împarte cu mai mulți membri Motivation, la 5 minute distanță de job. Nu e nici singur, are și un serviciu cu program normal, de 8 ore pe zi, care îl ajută să se simtă util și normal în societate, și are și timpul și posibilitatea ca, după muncă, să vină în oraș și să se ocupe de celelalte pasiuni ale lui.
Joacă baschet adaptat. Beneficiile sportului
La câteva zile după ce m-am întâlnit cu Dumitru, urma să meargă la Galați, la un semimaraton la care s-a înscris împreună cu cei de la Motivation și unde participa la cursa de 10 kilometri. Încercă să se implice în cât mai multe activități sportive și pentru că-i face plăcere, dar pentru că vrea să transmit un mesaj celorlalți – persoane cu sau fără dizabilități –, iar mesajul este că trebuie să fie văzuți, ca să înceapă să fie o normalitate pentru toți.
Dumitru joacă și baschet adaptat, în echipa Motivation din Ilfov. Mai sunt încă două în țară, la Galați și la Satu Mare, înființate din dorința de a transforma într-o normalitate sportul adaptat în scaun rulant.
Sportul este, de altfel, unul dintre lucrurile care l-au ajutat foarte mult după accident. Nu numai pentru că se menție activ și, de exemplu, l-a ajutat să-și regleze pulsul și bătăile inimii, cu care mai avea din când în când probleme, ci și pe plan psihic.
A fost și la psiholog la un moment dat, dar spune că mai mult a „psihologizat-o” el pe psihologă decât ea pe el. Ceea ce îl ajută însă cu adevărat atunci când e copleșit de gânduri e munca și sportul.
„Cât am fost acasă, mai aveam și gânduri nebunești, mă gândeam la moarte, mă gândeam la din astea. Acum îmi țin mintea foarte ocupată și nu-mi mai dau voie să gândesc lucruri negative, gândesc numai pozitiv. Și nu am timp să mai fiu stresat, nu am timp să mă mai gândesc la lucrurile urâte. Dacă mintea ta stă ocupată, atunci stai și tu bine psihic, nu cazi moral, nu cazi nici psihic, nu ești supărat, nu ești trist. Eu nici nu am timp, dimineața plec la șapte de acasă și mă întorc seara la ora 11, 11.30. Deci mă duc acasă, mănânc, fac un dus și somn. Cam asta este viața mea și e bună, pentru că nu îi dau gândirii liber să plece în modul celălalt. Te ajută să ieși din casă. Nu mai ai anexietate, nu mai ai stres, nu mai ai problemele de zi cu zi”, spune el.
„Ăsta sunt, mă vezi în scaun rulant.” Idei despre viața de cuplu și familie
Dumitru s-a înțeles mereu bine cu fetele și are prietene cu care iese în oraș, dar, când vine vorba de a-și alege o parteneră, caută o legătură specială. După accident, discuțiile cu prietena lui de atunci nu s-au schimbat prea mult, dar, în timp, viața i-a dus pe drumuri diferite. Ea a plecat la facultate, iar el n-a putut să mai facă asta.
Mai târziu, la 22 de ani, când încă locuia la părinți și făcea recuperare în Iași, a cunoscut o fată cu care a avut o relație vreme de trei ani. S-au despărțit anul trecut, când el i-a propus să se mute împreună în București, dar ea n-a vrut.
„Eram în scaun când m-am cuplat cu ea, ea neavând vreo problemă. Am stat trei ani împreună, dar ne-am despărțit de comun acord, pentru că eu am venit aici, iar ea a vrut să rămână în Iași. N-a vrut să renunțe la ai ei și am căzut de comun acord să ne despărțim. Până la urmă, trebuie să ai și încercări. Uneori las lucrurile să se întâmple, nu le mai forțez”, spune Dumitru.
De altfel, unul dintre principiile lui legate de viața de cuplu e că, pentru a-l cunoaște cu adevărat pe celălalt, e de preferat să locuiască împreună: „Atunci când stai mai mult timp împreună îl vezi pe celălalt cu adevărat, nu când stai o săptămână, două, după care pleci și gata. Că noi așa stăteam. E important să stai mai mult timp împreună, ca să-l vezi pe celălalt și când are o zi mai proastă”.
L-am întrebat pe Dumitru dacă s-a temut să intre într-o relație, ca persoană în scaun rulant, cu o persoană fără astfel de probleme. Spune că nu, pentru că, odată cu participarea la activitățile Fundației Motivation, a învățat nu numai să se descurce singur, dar și că poți, ca persoană cu dizabilități, să ai o viață normală: să ai familie, să faci copii, să ai o viață activă, să conduci o mașină, să ai un job. De fapt, că poți să fii responsabil și să faci aproape toate lucrurile obișnuite pentru majoritatea oamenilor, cu singura diferență că nu mai poți merge, te deplasezi într-un scaun rulat.
Sigur, mai spune el, ai nevoie ca partenera ta să înțeleagă că sunt și lucruri pe care nu le poți face și nu le vei putea face nici în viitor, iar pentru asta e nevoie de o discuție onestă chiar de la începutul relației: „Uneori poate ea visează nu știu ce, așa că uneori trebuie să-i tai creanga, să nu mai viseze, că ăsta ești până la urmă. Eu i-am spus la început: Uite, ăsta sunt, mă vezi în scaun rulant. Eu n-am venit în picioare și după aceea sunt brusc în scaun. Mă vezi cum sunt, ăsta sunt, ăsta fac”.
Iar acum nu regretă despărțirea, ci o vede ca pe o etapă de viață frumoasă, din care a avut, din nou, ceva de învățat. Privește cu optimism spre viitor și e convins că va găsi persoana potrivită.
„Lumea nu e rea, o facem noi să fie rea”
Culmea, pentru Dumitru, faptul că a ajuns în scaun rulant i-a deschis noi oportunități. A avut ocazia să cunoască tot felul de oameni cu care a interacționat, depășindu-și astfel timiditatea. Acum nu se mai ferește de oameni și nu se mai teme să vorbească, iar cei din jur parcă-i citesc pe chip disponibilitatea și vin către el cu tot felul de întrebări, inclusiv pe stradă.
De altfel, și în timpul discuției noastre, care-a avut loc în parcul IOR, pe malul lacului, un bărbat s-a apropiat și l-a întrebat unde poate găsi un anumit tip de scaun rulant.
„Sunt învățat acum, pentru că pe mine lumea mă întreabă și pe stradă tot felul de lucruri. Și stau, am răbdare, le vorbesc, le răspund, chiar dacă se întâmplă să primesc aceeași întrebare de sute de ori. Oamenii mă întreabă cum dorm, cum stau, cum mănânc. Mulți nu știu că, de exemplu, în pat sunt o persoană normală. Unii oameni cred că dormi în scaun”, spune Dumitru și nu se miră.
Lumea pune astfel de întrebări din pură curiozitate, mai spune el, nu cu vreo rea intenție. Și, dacă și tu răspunzi cu aceeași deschidere și firesc, fără să te simți interogat, atunci comunicarea se leagă și construiește un fel de pod care nici nu ar trebui să existe între cele două lumi – a celor cu dizabilități și a celor fără.
„Lumea este caldă, nu este rece. Mulți zic că e rece, dar nu e. Important e cum răspunzi. Dacă te întreabă ceva și tu răspunzi duios, cald și cu răbdare, omul se apropie de tine și te întreabă mai multe. Dacă tu ești rece, normal că omul te tratează și el rece. Ce oferi aia primești. Oferi cald, primești cald. Oferi rece, primești rece. Și e adevărat că unele persoane care sunt ca mine, în scaun, sunt reci, dar nu că așa vor, poate așa le-a făcut boala. Dar lumea nu e rea, o facem noi să fie rea. Asta depinde de noi înșine.”
Dumitru Șandru, tânăr în scaun rulant
Implicare civică: „Dacă vrei ca afară, fă ca afară!”
Pentru că se deplasează singur prin București și o face deseori cu mijloace de transport în comun, Dumitru observă orașul, cu toate bunele și relele lui, din perspectiva omului în scaun rulant. Și, cum șocul cel mai mare după ce n-a mai putut să meargă a fost să vadă că sunt locuri care îi sunt inaccesibile pentru că pur și simplu nu există rampe de acces, la asta e cel mai atent tot timpul.
„Cel mai greu a fost când am văzut că nu mai pot să urc trepte undeva. Iar eu tot timpul, chiar și acum, caut locul pe unde pot să trec și eu. E greu să vezi, că, din persoana care ai fost, care pleca oricând oriunde, care urca trepte și n-avea grija asta, ajungi să fii în scaun și să cauți tot timpul locul pe unde să mergi. Asta a fost cel mai greu, dar m-am învățat acum, m-am obișnuit”, mărturisește el.
I s-a-ntâmplat de multe ori să vrea să intre undeva, într-o clădire, și să nu poată. Și ce-a făcut? N-a stat degeaba și nu s-a văitat, ci a luat atitudine. Trimite tot timpul email-uri sau sesizări către autorități, iar aplicația Panoul de bord – aplicație de mobil gratuită, prin care orice persoană poate face o sesizare sau poate propune o soluție pentru o problemă cu care se confruntă în localitatea sa – e nelipsită din viața lui de zi cu zi.
„Dacă văd că nu există rampă într-un loc unde aș avea nevoie să intru, ori fac sesizări, ori am vorbit direct cu cei de la magazin sau de la instituția respectivă. Toți spun că o să facă, o să facă. Iar atunci când fac sesizări, unele lucruri se refac rapid, iar altele durează”, spune el, nemulțumit și răbdător.
Dumitru crede că, de fapt, ar trebui ca noi toți să ne educăm spiritul civic și să luăm atitudine inclusiv în ceea ce privește lucrurile mici. Nu e nevoie de vreo tragedie ca să ne exprimăm, să cerem, să propunem. Să nu mai așteptăm tot timpul ca alții să le facă în locul nostru, pentru că, în realitate, de fiecare individ în parte depinde schimbarea.
„Mă minunez de legile statului, pentru că, de exemplu, toate sălile de jocuri de noroc au rampele accesibile, au și băi accesibile, în care intri perfect. Dar unei persoane cu dizabilitate nu îi trebuie jocuri de noroc, îi trebuie acces la instituțiile statului, într-o farmacie, un magazin, îi trebuie acces la simigerii, să-și ia un covrig, să-și ia ceva să mănânce. Asta îi trebuie. Nu-i trebuie acces la sălile de jocuri.”
Dumitru Șandru, tânăr în scaun rulant
Una dintre nemulțumiri e că, în unele locuri, accesul persoanelor în scaun rulant este ignorat cu totul. Nu există deloc rampe de acces, cum este cazul multor covrigării aflate la parterul înalt al clădirilor. Dar sunt și o mulțime de nemulțumiri legate de faptul că, în multe locuri în care sunt rampe, acestea sunt făcute doar ca să fie, nu ca să fie accesibile.
„Dar rampele trebuie făcute și trebuie făcute la standardele Uniunii Europene, că de-asta suntem în Uniunea Europeană și de asta vrem cu toții ca afară. Dar, dacă vrei ca afară, fă ca afară! Trebuie să ne educăm noi pe noi înșine. Că, dacă îți place că afară e curățenie și apreciezi că se dau amenzi dacă cineva aruncă gunoi pe jos, atunci în țară de ce arunci pe jos? Du la coș! Învață să te educi pe tine!”, mai spune el.
„Mă antrenez pentru Campionatul Național de Kaiac Canoe, proba de paracanoe”
În urmă cu un an, Dumitru a ajuns la clubul sportiv de caiac-canoe Kayak Champions, locul unde ne-am și întâlnit să stăm de vorbă. Pe malul Lacului Titan din parcul IOR.
A fost acolo tot cu Motivation, pentru o demonstrație de caiac inițiată de scrimera Ana Maria Brânză. Experiența a fost una singulară, dar lui i-a plăcut foarte mult cum s-a simțit pe apă, în caiac, așa că în zilele următoare și-a tot căutat de drum prin IOR în plimbările lui de weekend, deși nu înțelegea ce îl tot trage într-acolo.
În februarie 2024, trecând din nou pe lângă sediul clubului, s-a dus direct la Marian Baban, antrenor de caiac și președintele Kayak Champions, și i-a spus că ar vrea să iasă pe apă. Ceea ce-a și făcut. Numai că, după această simplă plimbare cu caiacul, Marian și-a dat seama că Dumitru se descurcă bine cu postura în caiac și că are forță în brațe, așa că i-a propus să continue să vină la club pentru inițiere în mersul cu caiacul, în perspectiva unei eventuale participări și la o competiție sportivă pentru persoane cu dizabilități.
Dumitru este unul din sportivii de para-canoe din cadrul clubului Kayak Champions. Anul acesta, Kayak Champions a lansat secția paralimpică, care include para-canoe (sportivi cu dizabilități fizice care intră în caiac) și para-dragon (sportivi cu orice fel de dizabilități, inclusiv intelectuale, care intră în barca dragon). Anul acesta, sportivii de para-canoe vor participa la prima probă oficială din cadrul Campionatului Național de Kaiac Canoe de la Bascov.
Prin urmare, în martie, Dumitru a început să meargă tot mai des la antrenamente în caiac și tot atunci a realizat că ăsta era motivul pentru care drumurile lui se tot duceau spre IOR.
„Acum mă antrenez pentru Campionatul Național de Kaiac Canoe, proba de paracanoe, și încerc să îmi cumpăr un caiac special pentru mine. Pentru că eu încerc să trag, am forță să trag, dar mă dezechilibrez și nu-mi ține trunchiul din cauza faptului că am leziune medulară, așa că trebuie să fiu susținut cumva. Am nevoie de un caiac special pentru persoane ca mine.”
Dumitru Șandru, tânăr în scaun rulant
Între timp, se antrenează într-un caiac de agrement, dar un astfel de caiac nici nu e adaptat pentru persoane cu dizbilități ca a lui, nici nu poate prinde o viteză mai mare de 7 kilometri pe oră, iar cel de care Dumitru are nevoie e pentru competiție și poate prinde o viteză mult mai mare, de 10-12 kilometri pe oră.
„Caiacul de care am nevoie are fundul puțin mai plat, ca să fie mai stabil, și e mai micuț, are un vârf care rupe apa și alunecă mai ușor. E destul de costitor, costă undeva la 18.000 de lei, și tot încerc să fac rost de bani prin donații. Sper să strâng banii curând, măcar să-l am o lună de zile înainte de concurs, ca să pot să mă antrenez”, mai spune el.
„Caiacul seamănă mult cu mine”
Dumitru nu pare să se teamă de prea multe. Când a mers prima dată pe apă și-a spus, în sinea lui, că, dacă cade, cade. Asta e. Dar imediat s-a împrietenit cu apa, care a devenit în scurt timp mediul lui preferat. Pe apă se simte liber, iar diferențele dispar.
„Când am intrat singur pe apă și m-am dus a fost dragoste la prima vedere. Eram numai eu cu apa, nu mai aveam teamă de nimic. Caiacul m-a făcut să mă simt ca și cum aș fi singurul conducător al propriei mele vieți. Eu conduc barca, deci ea merge așa cum vreau eu să o conduc. Dacă vreau să merg în dreapta, merg în dreapta. Dacă vreau să merg în stânga, merg în stânga. Așa și în viață. Eu decid drumul pe care să merg și așa mă simt eu în caiac. Simt că eu trag și că de mine depinde să merg mai mult sau mai drept sau cu viteză sau mai lent. Caiacul seamănă mult cu mine.”
Dumitru Șandru, tânăr în scaun rulant
Acum, merge aproape zilnic la Kayak Champions după programul de muncă și plănuiește să meargă și mai des când o să-și ia permisul de șofer, curând. La începutul antrenamentelor, Marian Baban stătea pe lângă el și-l învăța cum să țină padelele și cum să tragă apa – asta înseamnă o inițiere. Acum, în schimb, Dumitru lucrează la viteză și la menținerea unei energii constante în vâslit.
Pentru el, mersul cu caiacul este echivalentul libertății.
„E ceva formidabil, ca și cum scapi de niște lanțuri. Eu tot timpul am zis că trebuie să rupi lanțurile astea, să rupi barierele, să ieși și să încerci diferite lucruri. În viață, tot timpul trebuie să le încerci pe toate, că nu știi ce lucru te pasionează. Iar eu, acum, în Kayak Champions, nu sunt doar cu niște prieteni, suntem ca o familie. Ne întâlnim și vorbim și bune, și rele. Cât stai aici, are cine să te asculte, ai cu cine vorbi, mai socializezi, mai comunici, plus că le dai motivație și celorlalți din jurul tău. Ești și tu la rândul tău apreciat și ți se ridică și ție moralul când auzi hai că se poate, hai că trebuie, hai că facem! În felul ăsta ne încurajăm unii pe alții”, mai spune Dumitru Șandru, un tânăr de 26 de ani bun de pus la rană.
