Acuzaţi de Fisc de datorii de milioane de lei, ţiganii se plimbă ani de zile prin tribunale. Mulţi şi-au făcut firme de comerţ cu deşeuri şi au introdus în acte facturi fictive. Alţii au pus la punct scheme mai elaborate, cumpărând firme care au un trecut comercial verificabil de către posibilii parteneri de afaceri, viitoare victime. În unele cazuri, administratorii romi sunt doar un „paravan“, în spatele evaziunilor fiind indivizi experimentaţi în circuite frauduloase. Cum se împart banii?
Evazioniştii fiscali par să se fi concentrat în doar trei localităţi din judeţ. Cei mai mulţi dintre „clienţii“ Fiscului trimişi în judecată pentru infracţiuni de evaziune fiscală provin din Grajduri, Ciurea şi Hârlău. Din 111 cazuri de procese legate de evaziunea fiscală, intrate pe rolul Tribunalului ieşean în intervalul 2018-2020, aproape trei sferturi, respectiv 82 implică Stăneşti. Evaziunea practicată de aceştia este însă departe de imaginea unor experţi în contabilitate, care reuşesc să ocolească Fiscul prin cine ştie ce operaţiuni strecurate prin portiţele legii. De regulă, este vorba de simple deconturi ilegale de TVA şi umflarea cheltuielilor firmei cu tranzacţii inexistente, care duc la scăderea artificială a profitului, operaţiuni pe care le poate da în vileag şi un tânăr absolvent de ştiinţe economice. În final, toată lumea e mulţumită: procurorii obţin condamnări sigure, inspectorii fiscului mai identifică o parte din banii neîncasaţi din impozite şi taxe. Singurul care pierde este statul. Cine ar cumpăra un palat cu turnuleţe, sechestrat în contul banilor pierduţi?
Metoda standard practicată de evazioniştii ieşeni este banală, majoritatea cazurilor de evaziunie părând trase la indigo. Se înfiinţează o firmă, de regulă specializată în comerţul cu ridicata al deşeurilor şi resturilor. În contabilitatea acesteia sunt înregistrate achiziţii fictive de diverse materiale, iar din acest punct încep deja să apară banii. Achiziţiile au două efecte, ambele profitabile pentru cumpărător. Pe de o parte, crescând cheltuielile firmei, scade profitul, deci impozitul pe profit datorat statului este mai mic. Pe de altă parte, firma are dreptul să ceară decontarea TVA pentru achiziţia făcută. Iar dacă reducerea profitului există doar pe hârtie, în schimb, decontul de TVA este real. Uneori, nici măcar una dintre operaţiunile comerciale în care este înfiinţată firma nu este reală, ceea ce duce la sume de milioane de lei plătite de ANAF ca deconturi de TVA pentru tranzacţii inexistente.
Singura soluţie de combatere a unor astfel de practici ar fi ca Fiscul să verifice realitatea tuturor tranzacţiilor consemnate în facturi înainte de efectuarea decontului. Dar asta ar însemna verificarea a milioane de facturi şi, implicit, blocarea practic a decontărilor, afectând mii de firme oneste. Umflarea artificială a cheltuielilor şi deconturile ilegale de TVA sunt descoperite cu uşurinţă, la primul control. Iar administratorii firmei ajung în instanţă, sub acuzaţia de evaziune fiscală.
Într-o variantă mai elaborată, evaziunea fiscală are la bază operaţiuni reale, practicate nu cu o firmă nou-înfiinţată, ci cu una mai veche, cumpărată de la fostul proprietar. În acest caz, partenerii de afaceri, reali, verificând trecutul firmei, nu descoperă nimic suspect. Livrează marfa, fără a mai vedea însă banii. Firma evazionistă are astfel un profit ilegal dublu. Revinde marfa la un preţ mai mic decât cel de achiziţie, lucrând din punct de vedere contabil, în pierdere. Dar neplătind furnizorului, în fapt câştigă. Iar deconturile de TVA se fac în continuare. Printr-o astfel de manevră, aflată acum pe rolul Curţii de Apel, o firmă a putut acţiona timp de trei ani până să fie descoperită, iar procurorii au avut nevoie de 7 ani pentru a descurca iţele.
