„Luaţi-o, faceţi-i ce ştiţi, eu nu mai pot cu ea! Până nu îşi revine, eu nu o mai primesc acasă! Să se ducă unde o şti!” Aşadar, mă aflam faţă în faţă cu o adolescentă de a cărei educaţie eram responsabilă până în măduva oaselor. O atmosferă tensionată, o durere ce mocnea în sufletele a doi oameni chinuiţi de mult prea multe întrebări şi mult prea puţine răspunsuri”
Cu greu am reuşit să o conving pe mamă să rămână, dorindu-mi să aflu ambele „adevăruri” şi să obţin o implicare în procesul ce urma, nu doar unilateral. Concluziile primei şedinţe în care aproape că nu am intervenit deloc, au fost notate în jurul unui cuvânt definitoriu limbajului verbal şi nonverbal, „război”. Cuvinte grele, posturi agresive, promisiuni acide, tendinţe de părăsirea cabinetului, toate acestea s-au desfăşurat în 60 de minute care, chiar şi pentru mine, au fost epuizante. Efectul de catharsis a fost cât se poate de absent, mama şi fiica putând continua în acelaşi ritm multe întâlniri viitoare.
