Efectele „vremii ciudate” erau deja resimțite încă din anii 1960, însă oamenii de știință de la acea vreme, care studiau clima și arătau că există o legătură între combustibilii fosili și schimbările climatice, nu au fost luați în considerare. The Guardian a publicat un fragment editat din cartea „Cel mai mare experiment al nostru. O istorie a crizei climatice”, în care sunt evidențiate cele mai importante avertismente legate de efectele climatice, care au fost ignorate în ultimii șaizeci de ani.
În august 1974, CIA a realizat un studiu privind „cercetarea climatologică în ceea ce privește problemele de securitate”. Rezultatele au fost dramatice. Datele studiului avertizau cu privire la apariția unei noi ere de vreme ciudată, care va conduce la tulburențe politice și migrație în masă. Aceste două perspective negative, sublinia raportul din urmă cu 47 de ani, vor provoca la rândul lor multe neliniști sociale. Noua eră la cre făcea referire raportul CIA nu era una care se referea neapărat la creșterea temperaturilor, pentru că la acel moment, CIA intrase în contact atât cu teorii ale oamenilor de știință despre răcirea globală, cât și cu teorii despre încălzirea globală. Direcția în care se deplasa termometrul nu era, însă, preocuparea imediată Agenției Centrale de Informații. Cu toate acestea, CIA știa că așa-numita „mică eră glaciară”, desfășurată între 1350 și 1850, provocare nu numai secetă și foamete, ci și război.
„Schimbările climatice au început în 1960”, informa prima pagină a raportului, „dar nimeni, inclusiv climatologii, nu au recunoscut-o”. Eșecurile culturilor agricole din Uniunea Sovietică și India la începutul anilor 1960 au fost atribuite vremii standard nefericite. SUA au trimis cereale în India, iar sovieticii au ucis animalele pentru a mânca.
Lumea a ignorat avertismentele, susținea raportul CIA, pe măsură ce populația globală a continuat să crească și statele au început să facă investiții tot mai mari în energie, tehnologie și medicină.
Între timp, vremea ciudată a continuat să se accentueze, fenomenele meteorologice extreme intensificandu-se în multe țări, precum cele din vestul Africii. Oamenii din Mauritania, Senegal, Mali, Burkina Faso, Niger și Ciad „au devenit primele victime ale schimbărilor climatice”, susținea raportul CIA din 1974, dar suferința lor a fost mascată de alte lupte ori pur și simplu statele bogate nu au acordat atenție acestor probleme. Pe măsură ce efectele schimbărilor climatice au început să se răspândească în alte părți ale lumii, la începutul anilor 1970 au fost raportate perioade de secetă, eșecuri ale culturilor agricole și inundații în Myanmar, Pakistan, Coreea de Nord, Costa Rica, Honduras, Japonia, Manila, Ecuador, URSS, China, India și SUA. Dar puțini oameni păreau dispuși să înțeleagă ce se întâmplă cu adevărat. „Titlurile de presă din întreaga lume evidențiază o poveste încă neînțeleasă pe deplin sau pe care nu vrem să o înfruntăm”, se mai preciza la vremea aceea în raport.
Această afirmație conform căreia nimeni nu a acordat atenție schimbărilor climatice nu a fost în întregime corectă, pentru că unii oameni de știință vorbeau despre această problemă de ceva vreme. Subiectul apăruse în ziare, la televiziune și chiar a fost menționat într-un discurs al președintelui SUA, Lyndon B. Johnson, în 1965. În plus, cu câteva luni înainte de publicarea raportului CIA, însuși secretarul de stat al SUA la acea vreme, Henry Kissinger, s-a adresat la ONU, făcând referire la faptul că știința trebuie aplicată pentru a rezolva „problemele pe care tot știința le-a ajutat să apară”. Kissinger a transmis atunci îngrijorări cu privire la faptul că cele mai sărace națiuni, dar și restul lumii, erau amenințate de schimbările climatice. Cu toate acestea, schimbările climatice nu au primit atenția pe care ar fi trebuit să o primească, iar discuțiile legate de acestea au lipsit cu desăvârșire în dezbaterile publice din acea vreme.
Deși a fost pregătit inițial ca document de lucru clasificat, raportul a ajuns în redacția New York Times câțiva ani mai târziu. La acel moment, în februarie 1977, problema arderii combustibililor fosili a fost interpretată mai mult prin prisma crizei interne a petrolului decât prin penuria de alimente din alte colțuri ale lumii. Criza climatică este încă departe, scria The New York Times la vremea respectivă, însă, pe măsură ce americanii resimt din ce în ce mai mult dificultățile vremii neobișnuite combinate cu lipsa petrolului, poate că acest lucru ar putea determina schimbări importante ale sistemului. Cotidianul american sublinia la sfârșitul anilor ‘70 că atât experții în energie, cât și climatologii, considerau că „criza climatică este suficient de severă și suficient de aproape de casă pentru a încuraja guvernul și cetățenii să adopte măsuri specifice pentru a face față acestor probleme pe termen lung înainte ca acestea să se agraveze prea mult”.
Dezbaterea despre schimbările climatice din ultima parte a secolului al XX-lea ar fi caracterizată atât prin întârziere, cât și prin îngrijorare, nu în ultimul rând din cauza ripostei industriei de combustibili fosili.
Comunitatea științifică și conflictul generațional al ideilor
În 1976, un tânăr modelator al climei pe nume Stephen Schneider a decis că este timpul ca cineva din comunitatea științelor climatice să adopte o poziție mai apăsată în privința schimbărilor climatice. Ca absolvent al Universității Columbia, Schneider a vrut să găsească un proiect de cercetare care ar fi putut să facă diferența. În timp ce se afla la Institutul Goddard de Studii Spațiale al NASA, a nimerit spontan într-o discuție despre modelele climatice, care l-a inspirat.
„Cât de captivant a fost faptul că cineva a putut simula atmosfera Pământului și implicațiile poluării”, și-a amintit Schneider, care a mai spus că atunci și-a dat seama ce efecte pot avea schimbările climatice.
După ce presa a scris ani la rând despre perioadele de secetă și foametea tot mai răspândită în diverse locuri de pe planetă, Stephen Schneider și-a dat seama că este momentul potrivit să scrie o carte despre pericolul pe care îl reprezenta schimbările climatice. Astfel, a rezultat, în 1976, cartea “The Genesis Strategy (Strategia Genezei)”. Deși a vrut să evite poziționarea alături de personalitățile controversate sau contestate ale comunității științifice, Schneider a considerat că este important să atragă atenția oamenilor asupra problematicilor legate de mediu și să transmită în același timp un mesaj popular despre gravitatea schimbărilor climatice.
Astrofizicianul american Carl Sagan a lăudat cartea lui Schneider în ziare precum Washington Post și New York Times, iar autorul a primit chiar invitația de a apărea la The Tonight Show, emisiunea faimosului prezentator de televiziune Johnny Carson. Acest lucru i-a înfuriat pe unii dintre cei mai apreciați și vechi oameni de știință din acele vremuri, aceștia transmițând public că ceea ce făcea Schneider nu era tocmai știință. Unele dintre cele mai vehemente critici față de cartea lui Schneider au fost realizate chiar de către Helmut Landsberg, profesor la Universitatea din Maryland și fost director al biroului de climatologie din cadrul Biroului meteorologic al SUA. Landsberg a spus, într-un mesaj pentru Uniunea Geofizică Americană, că ceea ce a scris Schneider reprezintă o carte „multidisciplinară, dar și foarte nedisciplinată”.
Conform percepției lui Landsberg oamenii de știință din domeniul climei ar fi trebuit să rămână în afara atenției publice, mai ales atunci când era vorba de incertitudinile legate de cum evoluează clima. Potrivit acestuia, cercetătorul Stephen Schneider punea în pericol credibilitatea climatologilor. Profesorul Helmut Landsberg considera că rolul experților climatici constă în colectarea cât mai multor date științificie pentru a elimina cât mai multe incertitudini, informându-i cu atenție pe decidenții politici doar în spatele ușilor închise și atunci când este absolut necesar.
Tensiunile dintre Stephen Schneider și Helmut Landsberg au reprezentat o ciocnire generațională. Schneider aparținea unei grup de tineri, mai rebeli, care voiau să aducă știința pe stradă. În schimb, Landsberg își petrecuse o viață întreagă lucrând cu guvernul și armata, în general în spatele ușilor închise. Acesta se temea că implicarea publicului ar putea perturba echilibrul delicat al acestei relații.
Landsberg a fost departe de a fi singurul meteorolog consacrat, care a contestat ideea de expunere publică a efectelor unei eventuale crize climatice. Unii cercetători au evitat să vorbească despre o eventuală dramă, în timp ce alții nu au avut pur și simplu încredere în noile tehnologii, discipline și abordări utilizate pentru măsurarea efectelor generate de schimbările climatice.
La rândul său, șeful serviciului de meteorologie din Marea Britanie, John Mason, a catalogat îngrijorările cu privire la schimbările climatice drept „un efect de turmă” și a încercat să combată „viziunile alarmiste americane”. În 1977, Mason a susținut o prelegere publică la Societatea Regală de Arte din Marea Britanie, subliniind că au existat întotdeauna fluctuații climatice și că „perioadele recente de secetă nu au fost fără precedent”.
Acesta a fost, totuși, de acord cu faptul că dacă omenirea va continua să ardă combustibili fosili în ritmul actual (anul 1977), s-ar putea ca temperatura medie globală să se încălzească cu un grad celsius față de perioada preindustrială. John Mason a precizat că o astfel de creștere va produce efecte directe în următorii 50-100 de ani.
Mason mai creada și că atmosfera este un sistem care dizolvă tot ce este aruncat în el. În plus, la fel ca mulți dintre contemporanii săi, directorul serviciului britanic de meteorologie considera că omenirea va trece în cele din urmă la energia nucleară. Redactând discuția pentru revista Nature, jurnalistul John Gribbin a descris mesajul lui John Mason ca fiind unul înscris în ideea: „nu intrați în panică”.
Când apare schimbarea
Schimbarea a venit, în cele din urmă, spre sfârșitul anilor ’70 și a reprezentat o combinație între un om de știință și un activist de mediu. Un obscur raport din 1978 al Agenției pentru Protecția Mediului din SUA privind cărbune a ajuns pe biroul lui Rafe Pomerance, lobbyist în Washington. Raportul făcea referire la „efectul de seră”, menționând în același timp că combustibilii fosili ar putea avea efecte semnificative și dăunătoare asupra atmosferei în următoarele decenii.
Rafe Pomerance a întrebat prin birou dacă are cineva cunoștință de acest raport, iar un coleg i-a înmânat un articol de ziar al unui geofizician numit Gordon MacDonald. MacDonald a fost un om de știință american de rang înalt, care a lucrat la modificarea vremii în anii ‘60 din poziția de consilier al președintelui Johnson. În 1968 acesta scrisese un eseu intitulat “Cum să distrugi mediul înconjurător”, imaginându-și un viitor în care amenințările privind război nuclear fuseseră rezolvate, dar problemele legate de vreme se intensificaseră.
MacDonald a fost, de asemenea, un „Jason”, adică un membru al unui grup secret de oameni de știință de elită care se întâlneau în mod regulat pentru a consilia Casa Albă în afara cadrului public. Grupul Jason s-a întâlnit pentru a discuta despre dioxidul de carbon și schimbările climatice în verile din 1977 și 1978, iar MacDonald a apărut de mai multe ori televiziunea americană pentru a susține că pământul se încălzește.
