Februarie este timpul acela când pământul se zdruncină sub mantaua albă, încercând să soarbă fiecare rază palidă de soare, în speranța că s-o putea încălzi nițel. Imaginea aceea a cerului cenușiu care dă impresia că se prăvale peste tot și peste toate, creează un tablou unic. Atunci, e momentul prielnic să îți dai întâlnire cu natura, chiar la ea acasă și, să o asiguri că zbuciumul acesta iscat din iubire pentru viață nu o face să fie mai puțin frumoasă. Din contra, în Făurar albul devine cea mai frumoasă ”culoare”, negreala pământului capătă strălucire, pastelul cerului e greu de ignorat iar sufletul tânjește după povești savuroase.
Spre locul locul unde se naște ”vinul de aur”
Mașina gonește pe șoseaua care a împrumutat din nuanța norilor grei. Mă îndrept spre colțul acela de Românie în care Dumnezeu a vărsat cu dărnicie din dulceața regilor și a binecuvântat pământul cu o bogăție transformată în artă, Cotnari.
Încerc în mintea mea să asemuiesc gustul atât de fin și de plăcut al licorii dulci și trandafirii care se odihnește câteodată în cupa țintuită spre cer de piciorul înalt și ferm și locul acesta care se deschide cu generozitate în fața mea. Nu îmi trebuie mult să înțeleg că ambele sunt povești savuroase, povești care te cuceresc de la prima ”degustare”.
