Gabriel Toma, un zdrahon de om, inginer specializat în comunicaţii, fost baschetbalist, este unul dintre miile de ieşeni care au trecut prin „iadul“ ATI COVID. Este, din fericire, printre cei care au scăpat cu viaţă. „Am avut pronostic de 2,5%. Ai mei căutau deja preot”. Dincolo de boala care l-a adus de trei ori în pragul morţii, experienţa trăită în spital este cutremurătoare. Gabriel Toma descrie cum zile întregi a stat ţintuit la pat, legat de mâini, fără măcar să i se explice de ce. Sau fără să i se explice măcar cu ce era înţepat zilnic. „Exact ca într-un lagăr de exterminare a fost. Am încercat de două ori să evadez”, spune bărbatul. Diagnostic – COVID; observaţie – agitat psihomotor. Asta i-a transformat internarea într-un coşmar din care nu a mai crezut că va scăpa cu viaţă. Şi de care nu ştie dacă, psihic, va mai scăpa vreodată. El acuză însă modul inuman în care a fost tratat, în condiţiile în care era cu psihicul şi fizicul la pământ. Ce spune conducerea spitalului? Cât de corectă medical este legarea de pat? Până unde poate merge aceasta?
Gabriel Toma are 54 de ani, şi a fost internat pe 13 noiembrie anul trecut, dar a “evadat cu bilet de voie“ după 32 de zile. Dintr-o lună, trei săptămâni a fost la cunoscutul Spital Modular de la Leţcani. „De trei ori resuscitat, de două ori intubat. M-am detubat singur… Detubarea a fost şansa mea, personalul medical renunţând la acest procedeu, punându-mi o mască CPAP”, povesteşte el.
„Am tras de manşoane până mi-au intrat în carne”
Dat fiind faptul că primise pe foaie observaţia „agitat psihomotor“ pe lângă diagnostic, prognosticul de supravieţuire dat de medici a fost de 2,5%. “Aşa le-au spus aparţinătorilor mei, care căutau preot petru deshumarea rămăşiţelor pământeşti ale părinţilor, la sfatul lor, ca să se pregătească”. Gabriel Toma spune că, în pustietatea salonului, multă vreme a delirat, făcându-şi în minte zeci de scenarii, trăind filme întregi care i se păreau extrem de reale. „Lipsa de comunicare a personalului medical, în special în secţia de ATI, este incredibilă. M-am simţit în toate cele trei săptămâni – în care am fost resuscitat de trei ori, intubat de două ori – exact ca într-un lagăr de exterminare. De altfel, am încercat de două ori să «evadez»”. Uşa salonului era mereu închisă. Deşi, bolnav fiind, a dărâmat un monitor şi a aruncat în uşă cu el pentru a scăpa.
Gabriel Toma nu acuză pe nimeni de faptul că a fost legat de pat, dar spune că rănile lăsate la mâini le va purta probabil toată viaţa. “Imobilizarea pacienţilor «agitaţi psihomotor» ar trebui făcută cu acele manşoane late, căptuşite pe interior cu pâslă, manşoane care împiedică blocarea fluxului sanguin către palme. Eu aveam nişte mâini ca nişte pâini… Nu mi le recunoşteam. Am tras de ele până mi-au intrat în carne. Am urme care probabil le voi purta toată viaţa, drept amintire de «bună purtare» a personalului medical. Iarăşi lipsă de comunicare: nimeni nu îmi spunea de ce trebuie să treci prin toate astea. Sedat fiind, nu conştientizam multe”, mai spune el. În salon erau 12. Uşa se deschidea doar atunci când venea mâncarea sau le făceau tratamentul. În rest, povesteşte Gabriel Toma, erau singuri… Unii mureau singuri. „M-au găsit de două ori cianotic, detubat, ţinînd în mână tubul. Mai şi glumeau, că arătam ca Statuia Libertăţii, cu mâna întinsă în sus, cu tubul în ea. Nu supravegheau nimic! Am avut un noroc fantastic că nu am murit. Cât de greu ar fi fost ca mereu să fie o cameră video care să supravegheze ce se întâmplă?”
“Mă trăgeau, mă împungeau cu acul fără un cuvânt”
În cele trei săptămâni de ATI COVID i-au rămas în minte şi două „siluete empatice”, singurele care comunicau cu el de fiecare dată când intrau în salon.“O rezidentă înaltă, filiformă, care vorbea cu mine şi îmi mai explica ce se întâmplă, şi o asistentă medicală care, la fel, efectiv suferea împreună cu mine. Cinste lor! Doar lor! Ceilalţi, cărora ar merita să le spun restul, mă tratau ca pe un animal cu care degeaba vorbeşti că oricum nu te înţelege. Mă trăgeau, mă împungeau cu acul, îmi băgau pastile cât încape în mine, fără un cuvânt. Dacă întrebam ceva, vorbeau cu vocea aia cu ton ridicat cu care vorbeşti cu cel mai puţin la minte. Mă minţeau, pasau responsabilitatea dintr-o parte în alta”, spune Gabriel Toma.
Povesteşte în contiuare cum, într-un moment de delir, când vroiau să îl strângă mai strâns de pat, s-a zbătut până a reuşit să rupă o legătură. În mişcare, a lovit un monitor. „Atunci, un domn, pe care nu îl voi uita toată viaţa, asistent sau mai degrabă infirmier, s-a urcat cu genunchii pe toracele meu. Noroc că sunt un munte de om. Am 1,96 m, fost sportiv, nu sunt vreun ghiocel. I-am simţit greutatea şi locul în care s-a proptit cu genunchii în piept vreo lună. Repeta cu obstinaţie, ca un bătăuş de stradă: «Tu ştii cine sunt eu? Eu sunt…» Îi voi reţine numele cât oi fi. Cine ştie cum ne intersectează viaţa drumurile… Din nou însă revin în minte două combinezoane, femei ambele. Empatice, implicate, care vorbeau cu mine. Îmi explicau ce mi se întâmplă, cum mai evoluează boala. Le-aş ţine în braţe toată viaţa mea!”, spune fostul pacient.
La ATI dormi cu moartea alături
La ATI, timpul te doboară „atemporal”. Nu ştii cât e ceasul, nu ştii dacă e zi sau noapte. “Doar dacă salutau cei care intrau, o dată la câteva ore, realizai dacă e dimineaţă, amiază, seară, noapte… Începusem să trag concluzii logice: dacă e iaurt, e 6-7-8 dimineaţa; dacă vine cu perfuzia, e amiază. Cât de greu ar fi să pui un ceas pe perete, vizibil tuturor? Nimeni nu realizează ce confort poate crea unui muribund conştientizarea trecerii timpului”, îşi deapănă coşmarul Gabriel. Iar la ATI dormeai cu moartea alături. Îşi dădeau seama că s-a mai dus unul dintre ei când apăreau panourile mobile în jurul unui pat, şi sacii negri aduşi sub braţ, de un infirmier. „Care mai fredona uneori, fluierând uşor, un cântecel”. Un dreptunghi simplu şi negru, cu lăţimea cam de 30 cm, devenea modalitatea de transport pentru cadavre, dus fiind de patru cosmonauţi albi. „Se strângea lenjeria de pat, se dezinfecta patul. Altul la rând! Alte combinezoane albe… Unele siluete le uram. Vorbeau doar între ele; eram doar un corp în care pâlpâie slab viaţa. Ce conversaţii mi-a fost dat să aud îţi poate sta mintea-n loc. Prefer să nu le redau… Nu. Le voi purta în RAM-ul meu, în memoria mea, probabil toată viaţa”, mai povesteşte Gabriel.
