Până la Centenarul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, România marchează pe 27 martie un alt eveniment istoric de importanţă majoră, fără de care actul unirii tuturor românilor nu ar fi avut aceeaşi valoare.
Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău a votat în favoarea Unirii Basarabiei cu România, provincie românească ruptă din trupul vechii Moldove de către ruşi în anul 1812. Practic, la acel moment s-a întâmplat o reparaţie istorică, urmată mai târziu, în noiembrie, cu unirea Bucovinei şi încheiată cu 1 decembrie, prin unirea Transilvaniei, Banatului şi Crişanei cu România.
Actul de la 27 martie 1918 a fost speculat la maximum de autorităţile din România şi cele de peste Prut, deşi contextul istoric era unul dificil. România nu ieşise tocmai bine din Primul Război Mondial, în ciuda victoriilor de la Mărăşti-Mărăşeşti şi Oituz. Guvernul legitim al ţării, regele Ferdinand şi familia sa, dar şi Parlamentul erau în refugiu la Iaşi, iar la Bucureşti fusese instalat guvernul colaboraţionist condus de Alexandru Marghiloman, un rival al primului ministru legitim Ionel Brătianu.
Marghiloman a acceptat să devină prim-ministru într-un moment foarte dificil, în primăvara lui 1918, când, abandonată de principalul aliat din zonă, Rusia bolşevică, România a trebuit să accepte o pace nefavorabilă cu Puterile Centrale.
De asemenea, în provinciile ruseşti domina anarhia, pe fondul revoluţiei bolşevice. Deja Ucraina devenise între timp republică. După exemplul Ucrainei, Sfatul Ţării de la Chişinău a dat o Declaraţie prin care proclama Basarabia „Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare şi neatârnată“, iar la începutul lui ianuarie 1918 Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti, proclamă independenţa Basarabiei.
